Administratia publica din Republica Moldova

1. Scurt aspect istoric privind sistemul administraţiei publice locale.
Obţinîndu-şi independenţa sa de URSS, Republica Moldova a încercat să urmeze cu mult zel exemplul celor mai multe dintre ţările Europei Cen¬trale şi de Est pentru a-şi reforma instituţiile sale publice, economia, cadrul juridic normativ, inclusiv în ceea ce privea reformarea hotărîtă a domeniului administraţiei publice locale, eliberate de dogmatismul şi schelele statului-partid, disociindu-şi practicile actuale de experienţa vechiului sistem sovietic de control şi distribuţie a resurselor. În plan cronologic, putem identifica trei perioade de căutări şi de întemeieri ale unui sistem de administraţie publică locală1.
Prima perioadă (1990 - decembrie 1994). În 1990, Comisia permanentă a Parlamentului pentru autoadministrarea locală şi economia locală, realizînd prevederile Legii privind bazele generale ale autoadministrară locale adoptată la 10.07.1991 şi, ţinînd cont de curentele puternice care se opuneau reformelor democratice, a organizat grupe de lucru pentru pregătirea unui set de proiecte de legi necesare lansării unui nou sistem de administraţie publică locală. Astfel, în scurt timp, Parlamentului i-au fost prezentate trei proiecte de legi, care stabileau de jure scheletul noului sistem de admini¬straţie publică locală, cum ar fi:
1Victor Popa, Igor Munteanu, Victor Mocanu, De la centralism spre descentralizare, Ed. Cartier, 1998, p.5.
1. Cu privire la organizarea administrativă a teritoriului (care prevedea lichidarea celor 40 de raioane şi o nouă delimitare a teritoriului în 7 sau 9 judeţe);
2. Cu privire la administrarea public= local= (conceput în spiritul celor mai bune tradiţii europene, fundamentat pe elementele de drept comparat, inclusiv ale legislaţiei unor ţări cu o îndelungată experienţă în acest domeniu şi respectînd principiile autonomiei locale enunţate în "Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale";
3. Cu privire la alegerile locale (care, de asemenea, a fost conceput în baza unor tradiţii democratice în organizarea sufragiilor electorale ale ţărilor cu un înalt grad de dezvoltare al democraţiei reprezentative).
Din păcate, nici unul din proiectele prezentate, în ultimă instanţă, nu a figurat pe ordinea de zi a Parlamentului care, în februarie 1994 s-a autodizolvat, motivele care au determinat dizolvarea lui fiind şi neacceptarea categorică, ostentativă, a reformei administrativ-teritoriale de către un grup de deputaţi ai fracţiunii "Viaţa satului" (viitorul Partid Democrat Agrar care a tergiversat reforma administrativă pînă la alegerile parlamentare din 1998).
Perioada a doua (1994 — decembrie 1998). Această perioadă începe la 29 iulie 1994, data cînd a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova, în care au intrat drept principii fundamentale şi prevederi exprese asupra elementelor de bază ale noului sistem de administrare publică locală: articolul 109 (fixează principiile de bază ale administraţiei publice locale); articolul 110 (stabileşte organizarea administrativ-teritorială a ţării); articolul 111 (oferă posibilitatea acordării unor localităţi statute speciale de autono¬mie); articolul 112 (determină structura autorităţilor săteşti şi orăşeneşti); articolul 113 (stipulează funcţiile consiliului raional). Vom evidenţia articolul 109 al Constituţiei care fixează principiile de bază ale organizării admini¬strării publice locale: autonomia locală; descentralizarea serviciilor publice; eligibilitatea autorităţilor publice locale; consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.
Pe schelele acestei construcţii juridice ar fi trebuit definitivat cadrul legislativ al administraţiei publice locale, stabilind autorităţilor desemnate de către Constituţie, puterile şi competenţele specifice, racordîndu-le la principiile statului de drept. In decembrie 1994, Parlamentul a adoptat un pachet de legi necesare noului sistem de administrare publică locală în care au fost dezvoltate principiile stipulate în "Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale". La 2 mai 1996 Republica Moldova semnează «Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale», iar, la 16 iulie 1997, Parlamentul ratifică acest important document, asumîndu-şi obligaţia constituirii unui sistem de administraţie publică locală de standard european. Din păcate, trebuie să observăm că principiile de organizare a administraţiei publice locale stipulate în Carta Autonomiei Puterii Locale au servit mulţi ani la rînd doar ca un simplu paravan pentru a pretinde că Republica Moldova acceptă şi realizează valorile democraţiilor europene. In realitate, standardul dublu în ceea ce priveşte adaptarea instituţiilor in¬terne la rigorile şi normele europene de funcţionare a exerciţiului puterii locale a creat o falsă imagine a unui sistem de administraţie publică locală avansat, dar în realitate - fiind pe deplin aservit intereselor corporatiste de grup (PDAM) sau — obiceiurilor de tristă faimă de a utiliza colectivităţile teritoriale în funcţie de simple curele de transmitere a ordinelor admini¬straţiei centrale. Evident că, asemenea stil de abordare a problemei autono¬miei locale venea în contradicţie flagrantă cu majoritatea prevederile art. 109 din Constituţie, dar şi a Cartei Europene privind Autonomia Locală, inclusiv în ceea ce priveşte criteriile de organizare administrativ-teritorială; regimul de funcţionare al administraţiei publice locale, caracterul eligibil al autori¬tăţilor publice locale etc.
Reamintim că, potrivit prevederilor conţinute în alin. 6, art. 7 din Legea administraţiei publice (ulterior — anulate de Curtea Constuţională a Repu¬blicii Moldova), preşedinţii comitetelor executive raionale, primarii muni¬cipiilor puteau fi aleşi de consiliul respectiv, la propunerea Guvernului, din rîndul consilierilor, urmînd a fi confirmaţi ulterior în funcţie de către Preşedintele Republicii. Alineatul 7 al articolului menţionat concretiza prevederile alineatului precedent, stabilind că: "dacă nici a doua candidatură nu este acceptată de consiliu, preşedintele comitetului executiv raional sau primarul municipiului este numit, în termen de 10 zile, de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului".
In rezultatul unor reglementări neconstituţionale, conţinute în Legea privind alegerile locale (anulate şi acestea de Curtea Constituţională), pînă la alegerile locale din 23 mai 1999, 92 de colectivităţi locale, care reprezentau 10% din numărul total al autorităţilor locale, au fost lipsite de orice susţinere democratică, aleasă atît la nivelul consiliului local, cît şi la cel al primarului2, autorităţile reprezentative fiind numite prin Decretul Preşedintelui Repu¬blicii. Art. 45 din legea analizată, referindu-se la conducătorii autorităţilor administraţiei publice locale, stabilea că aceştia sînt aleşi sau confirmaţi în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova şi că ei sînt persoane oficiale ale autorităţii executive supreme în teritoriu. In primul rînd, primarii au fost calificaţi ca şefi ai administraţiei publice locale în teritoriu situîndu-i pe o treaptă mai superioară decît consiliile ca autorităţi deliberative, iar, în rîndul doi, în afară de funcţiile atribuite de lege, li se cerea să exercite şi funcţii de tutelă administrativă, ca reprezentanţi ai puterii executive supreme. Un organ învestit cu dreptul de a-şi exercita funcţiile în baza autonomiei locale nu poate fi concomitent şi organ de tutelă administrativă al statului, în fond, asupra propriei activităţi.
2Din Raportul cu privire la situaţia autonomiei locale şi regionale în Republica Moldova, prezentat Consiliului Europei de către George Lycourgos (Cipru) şi Xavier Muller (Franţa). Buletinul Centrului de Informare şi Documentare al Consiliului Europei în Republica Moldova, nr. 2-3, Chişinău, 1998, p.14.
Un caracter declarativ a avut şi principiul descentralizării serviciilor publice, deoarece, în realitate, această politică de departajare a responsa¬bilităţilor materiale şi administrative nu a fost niciodată realizată în practică. Art. 62 din lege stipula că serviciile publice locale sînt învestite cu atribuţii, se bucură de o anumită independenţă în executarea deciziilor luate de autorităţile centrale de specialitate, raionale, orăşeneşti, săteşti şi poartă răspundere în faţa acestora. Mai mult de atît, structura serviciilor publice cen¬trale de specialitate nu lasă spaţiu pentru serviciile locale descentralizate în virtutea faptului că în republică era păstrat chiar şi ministerul gospodăriei comunale. În asemenea situaţie, nu se putea vorbi de o reală autonomie locală sau descentralizare administrativă efectivă, deoarece ea nu core¬spundea condiţiilor esenţiale: autonomie, descentralizare, responsabilitate plenar=, autoritate reprezentativ=. Contradicţiile existente au alimentat, la rîndul lor, şi criza autorităţilor locale, incapabile să gestioneze "pe răspundere proprie" interesele colectivităţilor locale, precum şi o nemulţumire masivă a populaţiei faţă de activitatea acestora.
Pe de o parte, necesitatea unor schimbări radicale în administraţia publică locală din republică a fost influenţată puternic şi de către Consiliul Europei care cerea mereu racordarea cadrului legal al acesteia la cerinţele stipulate în Carta Europeana. Pe de altă parte, primarii, consilierii din autori¬tăţile publice locale nu mai puteau administra interesele publice locale în baza sistemului existent, provocînd şi o mare nemulţumire în rîndul populaţiei privind rezultatele administrării domeniului public local. Această situaţie este demonstrată pe viu şi de rezultatele unor sondaje de opinie, desfăşurate anii trecuţi de către Fundaţia Viitorul şi Fundaţia IFES-Moldova. La întrebarea: "Sînteţi mulţumiţi de actualul sistem de administraţie publică din Republica Moldova?" numai 5% au răspuns afirmativ (1); circa 60% de respondenţi simpli şi 85% din primari şi consilieri locali au spus: "Nu, trebuie schimbat" (2); iar 26% au apreciat chiar sistemul sovietic de administrare mai efectiv (3).3 Presat de recomandări externe si factori interni, Guvernul a pregătit, pe parcursul anului 1996, un nou set de proiecte de legi, menite a transforma radical actualul sistem de adminsitraţie publică locală.
2. Noul sistem de administraţie publică locală
Perioada a treia ( decembrie 1998 — prezent). Această perioadă începe cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova, în decembrie 1998, a unui nou pachet de legi, care puneau în acest fel bazele unui nou sistem de administraţie publică locală.
1. Legea cu privire la organizarea administrativ-teritoriale.
3Sursa: Administraţia publică în opinia populaţiei, Ed. Cartier, 1997.
Republica Moldova a moştenit de la vechiul sistem o organizare admini-strativ-teritorială constituită din 40 raioane şi 10 oraşe de subordonare republicană, creată şi acomodată necesităţilor regimului comunist, avînd un grad înalt de centralizare a puterii şi de birocratizare masivă în mici unităţi administrativ-teritoriale. Pe un teritoriu de 33,7 mii km pătraţi, cu o populaţie de 4,3 milioane, la o unitate administrativ-teritorială de nivelul doi revenea în medie 86 mii locuitori, unele raioane avînd cu mult mai puţin de medie: Căinari — 42,7 mii; Taraclia — 44,3 mii; Şoldăneşti — 45,8 mii; Leova — 52,8 mii. Noua Lege privind organizarea administrativ-teritorială, adoptată la 30.12.1998, a divizat teritoriul republicii în 10 unităţi admini-strativ-teritoriale de nivelul doi denumite judeţe, deoarece, a devenit clar că fundamentul vechi al fostei RSSM, nu va permite desfăşurarea cu succes a reformelor4. Organizarea teritoriului republicii în 10 unităţi administrativ-teritoriale este o întreprindere benefică şi salvatoare, scopul principal urmărit fiind realizarea necesităţilor economice, sociale şi culturale ale populaţiei, asigurării unui nivel adecvat de civilizaţie tuturor localităţilor rurale şi urbane, ce va permite dezvoltarea unor centre regionale, dotate cu potenţial economic şi social. Organizarea administrativă a teritoriului republicii se efectuează pe două niveluri.
Primul nivel:

Comune (644 comune) Oraşe (14 oraşe-municipii)

Nivelul doi:
10 judeţe _ Unitatea Administrativ- Municipiul Chişinău Teritorială Găgăuzia
Satul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin teritoriu, condiţii geografice, relaţii economice, social-cul-turale, tradiţii şi obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot uni, formînd o singură unitate administrativ-teritorială numită comună. Municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică, politică şi administrativă a republicii, cu importante structuri edilitar-gospodăreşti şi unităţi în domeniul învăţămîntului, ocrotirii sănătăţi şi culturii. De statut de municipiu beneficiază 14 oraşe. Judeţul prezintă o unitate administrativ — teritorială de nivelul doi, alcătuită din sate (comu¬ne), oraşe (municipii). Organizarea administraţiei publice locale din Unitatea Administrativ-Teritorială Găgăuzia5 este organizată în baza Legii Repu¬blicii Moldova privind administraţia publică locală însă, vom menţiona faptul că autorităţile centrale de administraţie publică nu desfăşoară nici un fel de control asupra legalităţii actelor adoptate şi nici asupra procesului implementării autonomiei locale, lăsînd aceste importante probleme la discreţia Başcanului (Guvernatorul ales de către locuitorii Găgăuziei) şi a Adunării Populare. Totuşi, pentru a fi obiectivi, se cade a releva o chestiune importantă. Multe dintre unităţile administrativ-teritoriale locale sînt prea mici pentru a oferi în mod eficient serviciile pe care acestea trebuie să le ofere cetăţenilor lor. De aceea, legea ar trebui să încurajeze fuziunea micilor comune în unităţi mai mari şi mai funcţionale sau, cel puţin, să promoveze un mecanism de cooperare intercomunală, după exemplul Franţei, în vederea furnizării serviciilor de bază.
2. Legea privind administraţia publică locală.
Adoptată la 30.12. 1998, această lege a fost racordată pe deplin la tradiţiile europene şi principiile constituţionale stipulate în art. 109 şi în Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale, încearcă să evite experienţa negativă în administraţia publică, acumulată pe parcursul primelor două perioade. In linii generale, noua lege conţine toate elementele necesare pentru implementarea autonomiei locale, efectuîndu-se o strictă delimitare de competenţe între diferite niveluri de autorităţi publice. Vom menţiona ca un fapt pozitiv prevederea din lege privind micşorarea numărului de comune, pornind de la 2500 de locuitori pentru o comună, deoarece situaţia în care existau comune cu 300-400, pînă la 1000 locuitori, nu a permis nici odată dezvoltarea lor economică şi socială. De la 925 de comune create în baza legii din 1994, astăzi, conform noii legi, sînt create 644 comune. La fel, extrem de importantă este şi constituirea instituţiei prefectului, reprezen¬tantul Guvernului în teritoriu, care va face reală descentralizarea admini¬strativă, deoarece prefectul este înzestrat cu atribuţii concrete de admini¬strare a serviciilor publice judeţene, fără a interveni în sfera de activitate a autorităţilor reprezentative locale, legea atribuindu-i numai funcţia de a veghea la respectarea legislaţiei de către autorităţile administraţiei publice locale. Controlul pe care îl efectuează prefectul este un control de legalitate, şi nu de oportunitate a actelor adoptate.
Cea mai importantă problemă în ordinea de zi a reformei administrative o constituie procesul descentralizării şi desconcentrării administrative, adică, stabilirea domeniului gestionat de prefect (desconcentrare) şi cel care se transmite în responsabilitatea autorităţilor reprezentative locale (descen¬tralizare). Atribuirea cu competenţe a autorităţilor publice este o acţiune dificilă pe care o întreprinde legislatorul, deoarece aici este necesar de a utiliza principiile stabilite de Constituţie (autonomie locală şi descentralizare a serviciilor publice), precum şi principiul desconcentrării, stabilit de Legea administraţiei publice locale, avînd în vedere competenţele stabilite pentru prefecţi ca reprezentanţi ai statului în teritoriu. Atribuţiile consiliilor locale şi judeţene se află în raport direct cu gradul de descentralizare şi descon-centrare. Este benefică prevederea Secţiunii a Il-a a Legii administraţiei publice locale care poartă denumirea "Delimitarea competenţelor", prin care se produce descentralizarea. Art. 13 din această secţiune fixează competenţa satului (comunei), oraşului (municipiului), nominalizînd în acest scop atribuţii fiecărei autorităţi în parte.
In privinţa delimitării sferei atribuţiilor consiliilor locale se aplică teoria "drepturilor reflexe" sau teoria "autolimitării statului", ceea ce înseamnă că sfera atribuţiilor consiliilor locale creşte pe măsură ce statul înţelege să nu mai reţină anumite servicii publice în sarcina organelor administraţiei de stat, transferîndu-le autorităţilor locale.
In scopul de a urmări dinamica dezvoltării setului de competenţe şi o mai bună înţelegere a acţiunilor ce urmează a le efectua autorităţile respective, atribuţiile consiliilor locale stabilite de lege, le-am clasificat în 8 grupe, ceea ce permite crearea unui tablou real al puterii pe care o deţine autoritatea publică reprezentativă locală.
1. Organizarea internă proprie:
• numeşte, la propunerea primarului, secretarul consiliului;
• formează, din rîndurile membrilor săi, în funcţie de specificul şi necesităţile locale, comisii pentru diferite domenii de activitate;
• aprobă regulamentul consiliului în baza statutului cadru şi regulamentului cadru adoptat de către Parlament.
2. Stabilirea structurii primăriei:
• numeşte, la propunerea primarului, viceprimarul;
• aprobă, la propunerea primarului, luînd ca bază statele tip, aprobate de Guvern, organigrama şi statele de personal din aparatul primăriei.
3. Constituirea serviciilor, instituţiilor publice şi a agenţilor economici de interes
local:
• aprobă organigramele şi statele de personal ale structurilor autonome şi serviciilor publice ale consiliului local;
• numeşte, la propunerea primarului, şeful poliţiei municipale şi şeful de post, care intră în exerciţiul funcţiei după confirmarea lor de către comisarul poliţiei judeţene;
• numeşte şi eliberează din funcţii, în condiţiile legii, conducătorii agen¬ţilor economici şi ai instituţiilor publice de interes local care se află sub autoritatea sa;
• organizează servicii publice de gospodărie comunală, transport local, reţele edilitare şi altele şi asigură buna funcţionare a acestora.
4. Administrarea finanţelor publice locale:
• aprobă bugetul local, modul lui de formare, de administrare şi de executare, virările de credite bugetare şi alte modificări la bugetul local, împrumuturile şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
• stabileşte, în condiţiile legii, impozitele şi taxele locale, taxele speciale pe timp limitat, precum şi mecanismul de percepere a acestora;
• stabileşte modul de formare şi de utilizare a diferitelor fonduri publice, de acceptare şi de folosire a donaţiilor, de investire a mijloacelor în întreprinderi mixte, în asociaţii, în instituţii de asigurări, precum şi modul de înstrăinare a bunurilor din patrimoniul municipal şi de procurare a bunurilor materiale.
5. Dezvoltarea socio-economică a unităţii administrativ-teritoriale:
• aprobă studii, prognoze orientative şi programe de dezvoltare social-economică, de organizare şi amenajare a teritoriului;
• înfiinţează, în condiţiile legii, şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local, înregistrează asociaţii obşteşti şi alte organizaţii necomerciale de interes local;
• înfiinţează instituţii publice şi agenţi economici de interes local, deci¬de asupra concesionării şi închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum şi asupra participării, cu bunuri şi capital, în capitalul statutar al societăţilor comerciale pentru realizarea de lucruri şi servicii de interes local;
• aprobă, în condiţiile legii, norme specifice pentru agenţii economici şi instituţiile publice de interes local care se află sub autoritatea sa;
• aprobă, în condiţiile legii planurile urbanistice ale localităţilor din componenţa unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi planurile de amenajare a teritoriului şi măsurile necesare realizării acestora, asigură realizarea lucrărilor publice conform documentaţiei şi proiectelor aprobate;
• aprobă programe locale de utilizare a forţei de muncă şi asigură îndeplinirea lor.
6. Protecţia drepturilor cetăţenilor şi a mediului:
• asigură ordinea publică, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, executarea legislaţiei;
• aprobă programe locale de refacere şi protecţie a mediului, contribuie la protecţia şi conservarea monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale;
• instituie rezervaţii naturale locale, ia sub protecţia sa monumentele naturale;
• aprobă limitele admisibile de utilizare a resurselor naturale de interes local şi de poluare a mediului;
• aprobă programe privind asigurarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
7. Atribuţii legate de acordarea titlurilor onorifice şi de cooperare cu alte localităţi:
• decide, în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale sau judeţene, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes public, precum şi colaborarea cu agenţii economici din ţară şi din străinătate în scopul realizării unor acţiuni sau lucrări de interes comun;
• decide stabilirea legăturilor de colaborare, cooperare şi înfrăţire cu localităţile din străinătate. Colaborarea o organizează după posibilităţi, în particular, prin încheiere de contracte cu caracter juridic civil, cu organe similare din alte ţări în domeniile urbanistice, planificare şi amenajare a teritoriului, gospodărire comunală, transport şi comunicaţii, protecţie a mediului înconjurător, comerţ, învăţămînt, ocrotire a sănătăţii, cultură şi artă, turism şi sport, construcţie şi reparaţie a drumurilor de importanţă locală, servicii publice, în alte domenii de interes comun;
• conferă persoanelor fizice autohtone sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de onoare al satului (comunei) oraşului (municipiului).
8. Exercitarea controlului:
• examinează interpelările consilierilor, ia decizii pe marginea lor, discută dările de seamă ale primarului, consilierilor, subdiviziunilor structurale, agenţilor economici şi ale instituţiilor publice care se află sub autoritatea sa;
• ridică înainte de termen mandatul consilierilor.
Multe activităţi ale autorităţilor reprezentative publice locale nu sînt nominalizate numai în art. 18 al Legii, însă, din conţinutul normelor pe care le prevede obiectul de reglementare, aria lor este cu mult mai mare, fiind necesară combinarea lor cu prevederile articolelor 13, 78-88 din Legea administraţiei publice şi reglementările din alte legi, cum ar fi: Codul Funciar, Legea privind impozitele şi taxele locale, Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind statutul alesului şi altele. De exemplu, art. 6 din Codul Funciar stabileşte că autorităţile administraţiei publice locale constituie comisii funciare din consilieri ai consiliilor locale, specialişti ai organelor de stat pentru reglementarea regimului proprietăţii funciare şi a organelor de privatizare, reprezentanţi ai întreprinderilor agricole şi locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale respective. Astfel, prin lege, autorităţile publice locale sînt înzestrate cu competenţa generală şi se caracterizează prin faptul că dispun de atribuţii cu privire la toate domeniile şi problemele vieţii loca¬le, şi competenţă teritorială ceea ce înseamnă că exercitarea atribuţiilor are loc numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale respective.
Cît priveşte competenţa prefectului, conform articolelor 109-110 din Lege, el, în calitate de reprezentant al Guvernului, veghează respectarea legislaţiei de către autorităţile administraţiei publice locale şi conduce serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în unităţile administrativ-teritoriale. Şi funcţiile prefectului le vom diviza în două categorii:
1) Funcţia de şef al serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale organizate în unităţile administrativ-teritoriale, prin care asigură realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor şi a ordinii publice; propune numirea sau eliberarea din funcţii a conducătorilor serviciilor publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în unităţile administrativ-teritoriale; urmăreşte executarea contractelor, fiind consultat în mod obligatoriu pentru orice decizie cu impact asupra serviciilor pe care le conduce şi este repre¬zentantul de drept în toate societăţile şi organismele care beneficiază de concursul statului la nivelul judeţului; răspunde, în condiţiile legii, de aducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au un caracter mili¬tar. Autorităţile militare şi organele teritoriale ale Ministerului Afacerilor Interne au obligaţia să-l informeze asupra oricărei probleme care poate avea importanţă pentru judeţ, unitatea teritorial autonomă cu statut special şi municipiul Chişinău.
2) Funcţia de tutelă administrativă asupra colectivităţilor locale: exercită controlul privind legalitatea actelor adoptate de autorităţile publice locale, care sînt obligate să i le pună la dispoziţie; în exercitarea controlului lega¬lităţii actelor autorităţilor administraţiei publice locale, poate solicita acestora reexaminarea actului considerat ilegal, invocînd motive întemeiate, în vederea modificării sau abrogării lui. In cazul în care, în termen de 7 zile, autorităţile administraţiei publice locale nu vor reexamina actul respectiv, prefectul îl poate ataca în instanţă de judecată.
Important este faptul că, de această dată, s-a făcut o delimitare reală de competenţe care corespunde schemei6 de mai jos şi care demonstrează elocvent că fiecare autoritate publică este înzestrată cu propriul set de atribuţii şi este autonomă una faţa de alta, ce exclude raporturile de subordonare, dezvoltîndu-se raporturile de colaborare în baza principiilor stabilite de Constituţie.
Resursele financiare ale colectivitatilor locale
Una dintre cele mai dificile probleme ale autonomiei locale o constituie autonomia financiară. In acest sens, Legea administraţiei publice locale prevede în art. 4 că unităţile administrativ-teritoriale dispun de patrimoniu, beneficiază de autonomie financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale. Art. 89 din aceeaşi lege dezvoltă principiul autonomiei financiare stabilind că finanţele unităţilor administrativ-teritoriale se administrează în condiţiile prevăzute de lege, conform principiilor autonomiei locale. Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse financiare proprii, suficiente, proporţional cu competenţele ce le revin, de care pot dispune liber în interesul colectivităţii locale. Mai mult de atît, vom menţiona un fapt pozitiv, adoptarea la 9.07.1999 Legii privind finanţele publice locale, care a intrat în vigoare din ianuarie 2000 şi care fixează delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor publice şi delimitarea veniturilor între bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, distribuirea mai echitabilă a veniturilor autorităţilor locale, îmbunătăţirea elaborării bugetelor locale etc. Legea concretizează sistemul bugetar al unităţilor administrativ-teritoriale, procesul elaborării şi aprobării bugetelor, execuţia bugetelor, drepturile şi responsabilităţile ordonatorilor de credite, responsabilităţi şi controlul asupra procesului de execuţie a bugetelor, fondurile extrabugetare. O parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale provin din impozite şi taxe locale, modalitatea stabilirii cărora este fixată într-o lege specială, adoptată de Parlament la 19.07.1994 şi prevede posibilitatea stabilirii de sine stătătoare a 13 taxe locale şi a impozitului pe reclamă.
6Victor Popa, Consiliul local în acţiune, Ed.TISH, Chişinău, 1999, p. 32.
La prima vedere s-ar părea că, colectivităţile locale sînt dotate cu un cadru legal necesar pentru exercitarea liberă a autonomiei financiare, care corespunde prevederilor art. 9 din Carta Europeană, în realitate, însă, situaţia este de o altă natură. Autorităţile publice locale duc o lipsă cronică de finanţe, iar cea mai mare parte din bugetele locale le constituie subvenţiile pe care le acordă autorităţile financiare judeţene.
Participarea cetăţenilor în procesul administraţiei publice locale
Este ştiut că dreptul la autonomie locală aparţine colectivităţilor locale care îl exercită prin intermediul autorităţilor alese. Colectivităţilor locale li se păstrează dreptul de a interveni direct în unele cazuri în procesul de administraţie, prin referendum sau alte forme prevăzute de lege. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit sau prin re¬ferendum local constituie o componentă vitală a autonomiei locale, bucu-rîndu-se de o reglementare constituţională corespunzătoare (art.109 din Con¬stituţia Republicii Moldova).
7M.Bourjol, Libre-administration et decentrlisation, Chaiers de droit public, 1984, p. 61.
Referendumul local, ca şi cel naţional, este un element specific demo¬craţiei semi-directe, deoarece oferă colectivităţilor locale posibilitatea de a interveni direct în soluţionarea unor probleme locale de interes deosebit. Este necesar să subliniem totuşi că, această intervenţie directă în cadrul unui refe¬rendum consultativ, stipulat în Legea administraţiei publice locale şi în Codul electoral, o putem considera cu multă greutate ca formă de participare a colectivităţilor locale la exercitarea autonomiei locale, fiindcă, în cadrul referendumului consultativ, corpul electoral din colectivitatea locală îşi exprimă doar atitudinea şi nu voinţa faţă de problema abordată, decizia urmînd s-o ia primarul sau consiliul local.
Logic, primarul sau consiliul local ar trebui să ţină cont de manifestarea de voinţă a titularului de drept la administrare publică locală autonomă. Teoretic însă, în condiţiile pluralismului politic, ei ar putea şi să nu ţină cont de rezultatele referendumului, cu atît mai mult că legea nu-i obligă. Dacă am admite că legea stabileşte obligativitatea luării unei decizii con¬forme atitudinii colectivităţii locale exprimate prin referendum, atunci am fi în prezenţa unui referendum aprobativ. Democraţia reprezentativă aplicată la scară locală trebuie să cuprindă şi o reală participare la viaţa publică a celor, ce sînt chemaţi să desemneze reprezentanţi. Atît timp cît această participare nu va fi asigurată, şi anume prin intermediul referendu¬mului local, sînt şanse ca reprezentarea locală, conform expresiei lui M.Bourjol, să nu fie decît o cochilie deşartă7. In acest sens, ar fi util ca, atît prin normă constituţională, cît şi prin Legea administraţiei publice locale, colectivităţii locale să i se acorde posibilitatea exprimării, prin referendum aprobativ, a voinţei în probleme locale de interes deosebit, al căror spectru trebuie să fie identificat în lege, iar în cadrul unui referendum consultativ în orice problemă, pentru a cărei soluţionare primarul sau consiliul vor să cunoască atitudinea colectivităţii.
Protectia legala a autonomiei locale
Pentru o bună funcţionare a administraţiei publice locale aceasta trebuie să dispună de o protecţie legală eficientă. Legislaţia Republicii Moldova fixează un anumit grad de protecţie care, însă, deocamdată, nu este destul de eficient. Art. 9 din Legea administraţiei publice prevede că, în exercitarea atribuţiilor lor, autorităţile administraţiei publice locale dispun de autono¬mie consfinţită şi garantată prin Constituţie şi alte legi. Este adevărat, atît Constituţia, cît şi alte legi prevăd posibilitatea protecţiei împotriva abuzurilor săvîrşite prin intermediul actelor administrative. Astfel, art. 53, alin. (1) din Constituţie stabileşte că: "Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei". Legea privind statutul alesului local, nr. 786-XIV din 2 februarie 2000, protejează aleşii locali de eventualitatea unor presiuni din partea autorităţilor centrale; Legea despre Regulamentul cu privire la modul de soluţionare a chestiunilor organizării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova, nr.741-XIII din 15 februarie 1996, vine cu procedurile necesare pentru soluţionarea proble¬melor ce ţin de modificarea hotarelor localităţilor, a denumirii lor şi a altor probleme ale acestora.
Autorităţile publice locale, în baza art. 4 din Codul de procedură civilă care fixează dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la satisfacţie efectivă din partea instanţelor de judecată competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, se pot adresa în instanţa de judecată. Art. 236 din acelaşi Cod prevede că "pot fi atacate în judecată actele colegiale ale organelor administraţiei publice sau actele individuale ale persoanelor cu funcţii de răspundere prin care persoana fizică sau juridică este lipsită în mod nelegal, complet sau parţial, de posibilitatea de a-şi exercita drepturile pe care i le-a acordat legea sau alt act normativ. Trebuie să remarcăm, totuşi, că Legea administraţiei publice locale nu conţine un capitol sau un articol separat, care ar stabili în mod expres forme concrete de protecţie a autonomiei locale în conformitate cu prevederile art. 11 din Carta Europeană a Autonomiei Locale (care fixează prevederea, după care, colectivităţile locale trebuie să dispună de un drept jurisdicţional de recurs pentru a asigura liberul exerciţiu al competenţelor lor). Legea administraţiei publice locale, prin art. 112, stipulează doar că prefectul, exercitînd controlul legalităţii actelor autorităţilor publice locale, poate solicita acestora reexaminarea actului considerat ilegal, sau îl poate ataca în instanţa de judecată. La fel, şi primarul poate ataca în faţa prefectului sau a instanţei de judecată decizia consiliului local pe care o consideră ilegală, în temeiul prevederilor conţinute la articolul 38.
Observăm că legea nu fixează şi pentru consiliu sau primar, ca repre¬zentanţi direcţi al colectivităţii locale, dreptul de a ataca actele prefectului, ministerelor sau a Guvernului, în cazul în care acestea le lezează drepturile legitime. Mai mult de atît, chiar şi în noua Lege privind contenciosul administrativ primarii şi consiliile sînt lipsite de dreptul de atac al actelor administrative a autorităţilor judeţene, dacă consideră că ele lezează în drepturi colectivităţile locale prin ilegalitatea lor. O modalitate efectivă pentru autorităţile locale de a se apăra contra actelor autorităţilor centrale şi anume a actelor emise de Parlament, de Preşedintele Republicii şi de Guvern, care vin în contradicţie cu principiile autonomiei locale, descentra¬lizării serviciilor publice, stipulate în art. 109 din Constituţie, este posibi¬litatea supunerii acestora controlului constituţionalităţii. Pînă în prezent, legislaţia nu permite autorităţilor locale de a se adresa direct Curţii Constitu¬ţionale pentru a supune controlului constituţionalităţii o astfel de categorie de acte. Posibilitatea aceasta, însă, există, dar este foarte anevoioasă, fiind posibilă prin intermediul subiecţilor cu drept de sesizare la care se pot adresa autorităţile locale şi pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, care va putea fi invocată în instanţele judecătoreşti cu ocazia examinării cauzelor concrete.
Necesitatea instituirii unei proceduri speciale de contencios administrativ (tribunal administrativ) este dictată de specificul raporturilor concurente dintre organele autorităţilor publice de diferit nivel şi persoanele lezate în aceste drepturi. Calea de rezolvare a problemelor ce apare în acest sens, pe calea procedurii simple în instanţe de drept comun nu mai poate satisface eficient cerinţele sporite faţă de asemenea categorii de litigii. Acestea implică soluţionarea lor de către judecători pregătiţi special sau chiar de instanţe specializate. In această direcţie, Parlamentul Republicii Moldova nu se grăbeşte să se ralieze statelor Europei Centrale şi de Vest în care există astfel de instanţe, tergiversînd examinarea unui astfel de proiect din 1995.
Protectia limitelor teritoriale ale colectivitatilor locale
Limitele teritoriale ale colectivităţilor locale constituie o problemă de o importanţă majoră şi, evident, ţine de dreptul exclusiv al colectivităţii loca¬le de a decide schimbarea acestor limite, dat fiind faptul că aici, în primul rînd, se atinge dreptul lor la proprietatea colectivă (municipală) care le aparţine. In acest sens, Legea privind organizarea administrativ-teritorială din 12.11.1998, prin art. 18 prevede că formarea, desfiinţarea şi schimbarea unităţii administrativ-teritoriale se efectuează de către Parlament în baza propunerilor Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice locale după consultarea cetăţenilor. Aceeaşi procedură este stabilită şi în cazul modificării hotarelor unităţii administrativ-teritoriale. Formal, aceste reglementări corespund cerinţelor stabilite de art. 5 al Cartei Europene care spune că pentru orice modificare a limitelor teritoriale colectivităţile locale în cauză trebuie să fie consultate în prealabil, eventual, pe cale de referendum. In primul rînd, vom menţiona faptul că, Legea privind organizarea admini-strativ-teritorială, cînd vorbeşte de consultarea cetăţenilor în cazul creării de noi unităţi administrativ-teritoriale şi modificare frontierelor acestora, nu stabileşte la ce fel de unitate administrativ-teritorială se referă, de nivelul întîi — comună, oraş, municipiu sau şi la cele de nivelul doi — judeţe. In rîndul doi, din lege nu este clară modalitatea organizării consultării în cazul în care, dintr-o unitate administrativ-teritorială, din care fac parte mai multe sate şi un sat doreşte să se detaşeze şi să constituie o unitate de sine stătătoare, la consultare vor participa numai cei care vor să se detaşeze sau şi populaţia unităţii administrativ-teritoriale integrale?
La aceste întrebări nu există un răspuns clar şi, din aceste considerente, evident, există şi o interpretare confuză privind aplicarea în practică a legii. Astfel, Parlamentul, în toamna 1999, constituind în bază de criterii etnice judeţul Taraclia, detaşîndu-l din judeţul Cahul, nu a organizat un referen¬dum al locuitorilor judeţului Cahul, nu a fost organizat referendum al cetăţenilor din satele care au intrat în judeţul Taraclia, deoarece, în această nouă unitate administrativ-teritorilă, în afară de populaţie de origine bulgară, locuiesc moldoveni, ucraineni, găgăuzi etc. Dat fiind faptul că nu există o interpretare a noţiunii de consultare a cetăţenilor (acesta fiind un principiu constituţional), la crearea judeţului Taraclia s-au luat în consi¬deraţie procese-verbale ale adunărilor de cetăţeni, care pot fi uşor falsifica¬te privind numărul cetăţenilor şi etniilor care au participat la aceste întruniri.
Potrivirea structurilor şi mijloacelor administrative cu misiunile colectivităţilor locale
Art. 9 din Legea administraţiei publice fixează că, în exercitarea atribu¬ţiilor, consiliile dispun de autonomie, consfinţită şi garantată prin lege, au¬tonomia prevăzînd atît organizarea şi funcţionarea autorităţilor admini¬straţiei publice locale, cît şi gestiunea, sub responsabilitatea lor, a colectivi¬tăţilor pe care le reprezintă. Autorităţile reprezentative locale, în scopul administrării domeniului public, beneficiază de dreptul de a decide asupra înfiinţării şi lichidării unităţilor economice de interes local, asupra concesio¬nării sau încheierii de servicii publice, asupra participării la societăţi econo¬mice şi comerciale; organizează servicii publice pentru populaţie în condiţii de operativitate şi eficienţă, numeşte şi eliberează din funcţie şefii lor. Altfel spus, pot crea organe executive de administraţie publică subordonate lor. Structura internă a consiliului local este simplă şi se află în dependenţă de mărimea colectivităţii locale, patrimoniul pe care îl gestionează, bugetul de care dispune. In acest sens, Legea administraţiei publice locale, prevede pentru consiliile locale numai dreptul de a numi secretarul consiliului; de a forma din rîndurile membrilor săi, în funcţie de specificul şi necesităţile locale, comisii pentru diferite domenii de activitate. Consiliul local nu are, însă, o conducere proprie, autonomă de funcţiile pe care primarul le exercită şi direcţiile adiţionale (preşedintele se alege numai la fiecare şedinţă pentru a prezida lucrările acesteia), îi lipseşte un aparat tehnic propriu. Stabilind această reglementare, legiuitorul a avut în vedere utilizarea aparatului primăriei pentru deservirea organizatorică şi tehnică a consiliului, deoarece chiar şi convocarea consiliului se face de către primar (art. 20). Legea fixează că autoritatea deliberativă este consiliul, iar primarul — autoritatea executivă şi, deci, între aceste două autorităţi există, într-un fel, raporturi de subor¬donare, şi, din aceste considerente, influenţa primarului asupra consiliului trebuie să fie minimă.
Executivul comunei, oraşului, municipiului este condus de un primar, ales de comunitatea respectivă prin vot direct, universal, secret şi liber exprimat. Primarii din sate, comune şi oraşe, conform Legii administraţiei publice, au şi cîte un viceprimar; primarii municipiilor reşedinţă de judeţ au cîte 2 viceprimari; primarii municipiilor Bălţi, Bender şi Tiraspol — cîte 3 viceprimari; primarul general al municipiul Chişinău, care are statut de capitală, are 4 viceprimari. Cît priveşte municipiul Chişinău, art. 75 din Legea administraţiei publice, stabileşte că consiliul municipal pe durata mandatului formează primăria ca organ executiv, constituită din primarul general, viceprimari, secretar, pretori8, şeful direcţiei administraţie publică şi alte persoane, care exercită conducerea operativă a trebuirilor publice ale municipiului.
Consiliul local, la propunerea primarului, în baza statelor tip aprobate de Guvern la 15 iunie 1999, aprobă organigramele şi statele de personal din aparatul primăriei. Primarul, conform prevederilor legii, numeşte şi eliberează din funcţie personalul din aparatul primăriei. Şi consiliul judeţean aprobă organigrama şi numărul de personal din aparatul propriu, luînd ca bază statele tip, aprobate de Guvern la 22 iulie 1999. Personalul din aparatul consiliului judeţean este numit şi eliberat din funcţie de către Preşedintele consiliului. Personalul din aparatele primăriilor şi a consiliului judeţean este divizat în două categorii: funcţionari publici ce cad sub incidenţa Legii privind serviciul public şi personal tehnic care efectuează deservirea tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice, relaţiile cu care sînt regle¬mentate de legislaţia muncii a republicii. Statele-tip confirmate de către Guvern reprezintă limitele maxime ale aparatelor tehnice ale comunelor şi oraşelor. Astfel, pentru sate, comune, oraşe sînt stabilite următoarele limite:
Pentru sate si comune
8Pretorul este şeful administraţiei publice al unui sector al municipiului Chişinău, numit în funcţie prin decizia primarului general, ca reprezentant al său. Municipiul Chişinău este divizat în 5 sectoare.
Pînă la 5000 locuitori — 7-8,5 unităţi;
De la 5000 pînă la 10000 locuitori — 10-16 unităţi;
Peste 10000 locuitori — 14-17,5 unităţi
Pentru oraşe şi municipii
Pînă la 30000 locuitori — 29-39 unităţi; Peste 30000 locuitori — 40-51 unităţi
Mărimea aparatului primăriei se află în dependenţă de mai mulţi factori, cum ar fi:
• Mărimea unităţii administrativ-teritoriale ca suprafaţă;
• Numărul populaţiei din unitatea administrativ-teritorială;

• Gradul de dezvoltare socio-economică a unităţii administrativ-teritoriale;
• Resurse financiare în bugetul unităţii administrativ-teritoriale necesare pentru întreţinerea aparatului.
Conform prevederilor Legii, aceşti factori trebuie să fie evaluaţi de către consiliul respectiv care, în ultimă instanţă, la propunerea primarului, va accepta sau nu organigrama şi statele de personal. Vom menţiona, totuşi, că statele-tip aprobate de Guvern limitează iniţiativa consiliilor locale, fiindu-le impusă o structură model, recomandată de autoritatea centrală. Considerăm că această situaţie contravine prevederilor art. 4 din Legea administraţiei publice locale care stabileşte că unităţile administrativ-teritoriale beneficiază de autonomie financiară şi au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale şi art. 6 din Carta Europeană, care spune că consiliile locale trebuie să poată defini ele însele structurile administrative interne. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre salarizarea funcţionarilor publici şi tehnici din aparatele primăriilor, cărora, la fel, le este stabilit de către organele statului nivelul salariului. Astfel, cheltuielile pentru întreţinerea aparatului administrativ al consiliilor judeţene, direcţiilor şi secţiilor subordonate acestor consilii şi aparatului primăriilor se calculează în baza hotărîrilor Guvernului privind organigramele şi statele tip, respectiv din 15.06.1999 şi 22.07.1999 şi trebuie să se ţină cont şi de hotărîrea Guvernului nr.139 din 9.02.1998 "Cu privire la salarizarea funcţionarilor publici şi persoanelor care efectuează deservirea tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice în baza reţelei tarifare unice".
Reţeaua tarifară unică este o moştenire din vechiul regim, în care statul stabilea tarifele pentru orice muncă depusă. In condiţiile actuale, statul poate stabili tarife unice pentru funcţii ce sînt salarizate din bugetul de stat, cît priveşte funcţionarii din administraţia publică locală, considerăm că stabi¬lirea statelor, mărimea salariilor este o problemă ce ţine de autorităţile deliberative respective, activitatea cărora este organizată în baza principiului autonomiei locale, care înseamnă şi autonomie financiară. Intervenţia în acest domeniu din partea statului poate fi considerată ca un atentat la auto¬nomia locală. Sarcinile şi competenţele deosebite pe care le au autorităţile locale în administrarea domeniului public local pun în mod deosebit pro¬blema personalului din aceste autorităţi, a calităţii şi competenţei lor profesionale. Reglementarea unui set important de relaţii din acest domeniu revine Legii serviciului public, acţiunea căreia se extinde şi asupra persoa¬nelor care deţin funcţii publice în autorităţile publice locale cît şi în direcţiile şi secţiile lor autonome, indiferent de sursa de finanţare.
Controlul administrativ al colectivitatilor locale
Pentru a asigura conformitatea activităţii organelor administraţiei publice cu exigenţile stabilite este nevoie de instituirea unor forme specifice de control. In acest sens, Legea privind administraţia publică locală, prevede unele obligaţii privind efectuarea controlului administrativ legal. Controlul exercitat de organele de administraţie publică în: Republica Moldova poate fi clasificat după formele şi metodele de exercitare în control intern; control al autorităţilor superioare; control extern; control de tutelă administrativă şi control efectuat prin organe de jurisdicţie. Controlul intern se efectuează de funcţionarii din interiorul organului de administraţie, el este permanent, se declanşează din oficiu, dar poate fi declanşat şi la sesizarea sau reclamaţia celor interesaţi. Astfel:
- consiliile examinează interpelările consilierilor, ia decizii pe marginea lor; discută dările de seamă ale primarului, consilierilor, subdiviziunilor structurale, agenţilor economici şi ale instituţiilor publice care se află sub autoritatea sa (art. 18);
- primarul asigură executarea deciziilor consiliului local. In cazul în care consideră că o decizie a acestuia este ilegală, sesizează prefectul sau instanţa de judecată; verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local; controlează activitatea personalului din aparatul primăriei; supraveghează inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin statului, comunei, oraşului, municipiului; organizează şi supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă socială şi ajutor social etc. (art. 38);
- secretarul consiliului local avizează proiectele de decizii ale consiliului, asumîndu-şi răspunderea pentru legalitatea acestora (art. 50);
Controlul autorităţilor superioare poate fi exercitat de Guvern asupra activităţii autorităţilor locale în cazul în care unele sarcini şi execuţia acestora este delegată colectivităţilor locale. Controlul extern poate fi exercitat de alte organe care nu deţin calitatea de a fi superioare faţă de autorităţile locale, însă sînt investite cu dreptul de control, de exemplu Curtea de conturi pentru controlul asupra modului de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare publice, inspectoratele fiscale privind corectitudinea colectării impozitelor, sau garda financiară. Controlul de tutelă admini¬strativă este cel pe care îl exercită prefectul asupra legalităţii actelor adoptate de autorităţile administraţiei publice locale. Acesta constituie o formă specifică de control prin care statul verifică legalitatea autonomiei locale. Legea administraţiei publice locale prevede expres, în art. 111, că prefectul exercită numai controlul privind legalitatea actelor adoptate de autorităţile publice locale. Controlul efectuat de organele jurisdicţionale prevede şi el numai verificarea legalităţii actelor contestate. Sesizarea instanţei poate avea loc la iniţiativa oricărui organ de administraţie publică (consiliu, primar, prefect, etc.) cît şi de persoane fizice dacă acestea consideră că au fost vătămate prin intermediul unui act administrativ. De altfel dreptul persoa-nelor fizice de a se adresa în instanţa judecătorească în cazul menţionat este un drept fundamental, prevăzut de art. 53 din Constituţie. Oricum, în pri¬vinţa controlului administrativ, deocamdată, există unele neînţelegeri asupra acestuia, între autorităţile publice judeţene şi cele locale.