O privire asupra genezei şi evoluţiei de-a lungul vremii a dreptului comercial-aceea ramură de drept care a fost definită ca un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice,

faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant-permite punerea în lumină a trăsăturilor caracteristice ale acestei ramuri de drept, care de la începuturile sale şi până în zilele noastre, au fost subordonate satisfacerii nevoilor producţiei, schimbului şi circulaţiei mărfurilor. Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării societăţii omeneşti. 2. Geneza şi evoluţia dreptului comercial Perioada antică. Odată cu apariţia ideii de proprietate, au apărut şi primele manifestări ale schimbului. Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei, oamenii au început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător ori realizate prin munca lor. O formă primitivă a schimbului, numită troc, asigura în această perioadă satisfacerea trebuinţelor economice, precum şi liniştea şi pacea triburilor pe durata schimbului produselor. Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei, au impus anumite forme de organizare, prin care s-au asigurat condiţiile pentru a se putea întâlni un număr mai mare de indivizi, la anumite perioade de timp şi în locuri determinate. Astfel, au apărut târgurile, care au jucat un rol însemnat în naşterea şi înflorirea comerţului. Istoricii atestă că egiptenii, fenicienii şi grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane. Grecii au fost primii care au instituit anumite reguli pentru activitatea comercianţilor. La romani, multă vreme, comerţul nu a avut o importanţă deosebită, deoarece ei agoniseau bogăţia din agricultură, şi mai ales prin războaie şi anexare de teritorii, şi nu din comerţ. De aceea, pentru comerţ erau considerate suficiente regulile dreptului civil. În epoca de înflorire a Romei, au apărut unele instituţii juridice, al căror ecou îl găsim peste timp în anumite instituţii ale dreptului comercial. Astfel, unele acţiuni create de pretor, constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanti. Apoi, în cadrul legilor civile sunt cuprinse reguli speciale pentru comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (împrumut, avarii, etc.). Prin unele instituţii se recunoaşte juridic uzul comercial, precum şi executarea forţată, întemeiată pe unele principii care, mai târziu, au fost preluate de instituţia falimentului. Perioada evului mediu. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărâmiţarea puterii politice şi la formarea statelor-cetăţi italiene (Genova, Florenţa, Veneţia, Milano şi Pisa). În locul dreptului uniform, aceste state-cetăţi adoptă reguli proprii de drept. Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni, numite”univeritas”care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi legislativă. Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură de activitate şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri. Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne, bazate pe obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei. Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate în culegeri, numite statute. Cele mai cunoscute statute sunt: cele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo şi Bologna. În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important l-au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole, etc. A apărut un drept al târgurilor, cu reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor, precum şi o procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi. Datorită legăturilor comerciale cu negustorii din Franţa şi cei din ţările nordice, în special prin participarea la târguri, regulile comerciale italiene pătrund şi în aceste ţări, mai cu seamă în domeniul maritim. Decăderea comerţului italian duce însă la diminuarea rolului dreptului statutar în reglementarea activităţii comerciale. Perioada modernă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar cu un drept scris. Prima ţară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul său, a fost Franţa. Un prim act, care prefigura marile monumente legislative ale Franţei, îl constituie edictul lui Carol al IX-lea din anul 1563, prin care au fost create jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor.