Marca 1.Aspecte introductive 1.1. Obiectul studiului. - Prin funcţia sa de identificare a originii comerciale şi a calităţii produselor, de organizare a concurenţei pe piaţă, marca a dobândit o valoare economică foarte importantă în economia contemporană.

Consecutiv, a crescut şi interesul pentru amenajarea unui cadru juridic adecvat pentru ca marca să poată fi transmisă de la un subiect de drept la altul. Spre deosebire de creaţiile intelectuale industriale (de exemplu, invenţiile, desenele / modelele industriale, topografiile circuitelor integrate), marca - cel mai important semn distinctiv - nu dă naştere nici unui drept personal nepatrimonial, ci numai unor drepturi patrimoniale. Cum drepturile patrimoniale sunt de regulă transmisibile, rezultă că, de plano, toate drepturile asupra mărcii pot fi transmise. În lipsa unei enumerări legale, vom identifica următoarele drepturi născute în legătură cu marca: dreptul de prioritate, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare, dreptul provizoriu exclusiv de exploatare a mărcii, dreptul exclusiv de exploatare a mărcii şi dreptul de a obţine despăgubiri pentru încălcarea oricăruia dintre drepturile menţionate anterior. Dintre toate aceste drepturi, dreptul la despăgubiri nu este propriu-zis un “drept asupra mărcii”, ci este un drept de creanţă născut din încălcarea unui drept asupra mărcii. Fiind un drept de creanţă, dreptul la despăgubiri se poate transmite potrivit regulilor de drept comun ce guvernează transmiterea creanţelor . Transmiterea dreptului la despăgubiri nu face obiectul prezentului studiu. Cât priveşte dreptul de prioritate, dat fiind caracterul său de drept accesoriu al dreptului exclusiv de exploatare a mărcii , se va transmite deodată şi în acelaşi mod ca şi acest drept exclusiv. Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare reprezintă o etapă în devenirea dreptului exclusiv asupra mărcii şi are un caracter esenţialmente temporar. Cum eliberarea certificatului de înregistrare conferă dreptul exclusiv asupra mărcii, transmiterea dreptului la eliberarea certificatului de înregistrare reprezintă o transmitere sub condiţie suspensivă a dreptului exclusiv asupra mărcii. În fine, dreptul provizoriu exclusiv de exploatare a mărcii este accesoriu dreptului la eliberarea certificatului de înregistrare şi, deci nu poate fi transmis decât împreună cu acesta. Ca şi dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare, dreptul provizoriu de exploatare exclusivă are caracter esenţialmente temporar, fiind recunoscut doar până la data şi sub condiţia rezolutorie a eliberării certificatului de înregistrare. Totuşi, spre deosebire de dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare, dreptul provizoriu de exploatare exclusivă nu se naşte la data constituirii depozitului naţional reglementar, ci la data publicării cererii de înregistrare a mărcii. În orice caz, dreptul provizoriu de exploatare are acelaşi conţinut cu dreptul de exploatare exclusivă a mărcii conferit de certificatul de înregistrare, astfel încât transmiterea sa va produce, mutatis mutandis, efecte similare cu ale transmiterii dreptului exclusiv de exploatare a mărcii. În cele ce urmează, vom examina problemele care se pun în legătură cu transmiterea, în tot sau în parte, a dreptului exclusiv de exploatare a mărcii. Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/1998, « Drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenţă , oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii. Drepturile asupra mărcii se transmit şi în cazul urmăririi silite a debitorului titular al mărcii efectuate în condiţiile legii » Din acest text rezultă că există două forme principale de transmitere a drepturilor asupra mărcii, respectiv contractul de cesiune şi contractul de licenţă. 1.2. Scurt istoric cu privire la transmiterea mărcilor. - Deoarece din punct de vedere cronologic, prima funcţie ce i s-a atribuit mărcii de către reglementările moderne a fost aceea de identificare a originii comerciale a produsului, s-a considerat multă vreme că marca trebuie să fie inseparabilă de această origine comercială, astfel încât ea nu putea fi înstrăinată decât împreună cu fondul de comerţ sau cu întregul patrimoniu al comerciantului, ori cel puţin cu o fracţiune a acestui patrimoniu (principiul conexităţii mărcii). Restricţia a fost menţinută şi după ce a devenit dominantă funcţia mărcii de garanţie a calităţii. Se susţinea că, dacă s-ar admite transmisibilitatea mărcii, de vreme ce întreprinderea dobânditoare produce întotdeauna bunuri de o altă calitate decât întreprinderea transmiţătoare, publicul va fi prejudiciat considerând în mod eronat că produsele cărora marca li se aplică au aceeaşi calitate. Această concepţie restrictivă cu privire la transmisibilitatea dreptului la marcă s-a dovedit a fi ineficientă şi chiar nocivă în raport cu scopul său declarat, protecţia consumatorilor şi evitarea confuziei. Ineficientă, întrucât putea fi eludată prin renunţarea expresă la marcă a titularului « cedent » (în schimbul unui preţ) urmata de un nou depozit al aceleiaşi mărci pe numele « cesionarului » (care a plătit respectivul preţ). Nocivă, deoarece în intervalul de timp creat între renunţare şi noul depozit, terţii de rea-credinţă ar putea înregistra marca pe numele lor fără a suporta nici un cost, fără a putea fi urmăriţi de cesionar sau de cedent şi fără ca funcţia de identificare a originii produsului şi de garanţie a calităţii să fie îndeplinită. Dimpotrivă, creştea astfel riscul de inducere în eroare a consumatorului de către acest terţ, veritabil uzurpator al mărcii.