Oligopolul există atunci când piaţa este dominată de un număr redus de firme mari ce realizează produse omogene sau diferenţiate.

Fiind câteva, firmele sunt reciproc interdependente, astfel încât fiecare trebuie să ia în considerare posibilele reacţii ale competitorilor la modificările pe care le face în domeniul preţurilor, publicităţii, dezvoltării produselor. Termenul de "câteva" este destul de vag, întrucât oligopolul acoperă foarte multe situaţii, tot ce se află între monopolul pur şi competiţia monopolistică. Firmele dintr-o industrie oligopolistică realizează produse standardizate sau diferenţiate. Multe produse industriale - oţel, zinc, aluminiu, cupru, ciment - sunt în sens fizic standardizate şi sunt produce în condiţii oligopolistice. Pe de altă parte, multe bunuri de larg consum - detergenţi, cauciucuri, automobile, ţigări, ş.a. - se realizează în oligopoluri diferenţiate. Cauza principală a existenţei oligopolurilor o reprezintă barierele de intrare. Ca şi în cazul monopolului ele sunt relevante în a explica acest tip de piaţă. Astfel, de-a lungul timpului, în multe industrii progresul tehnic a creat economii de scară. La început erau tehnologii primitive, economii de scară reduse şi mulţi competitori. Pe măsură ce tehnologiile au evoluat şi economiile de scară s-au pronunţat, firmele mai puţin agresive au fost nevoite să cedeze locul unor producători mari. Economiile de scară sunt importante într-o serie de industrii, cum ar fi industria cimentului sau cea aeronautică. Atunci când trei-patru firme pot atinge nivele ale producţiei care să le asigure costuri minime, firmele noi care ar intra pe piaţă ar avea o cotă de piaţă mult prea redusă pentru a atinge un nivel similar de eficienţă, fiind imposibil să supravieţuiască în calitate de producători cu costuri mari. O altă barieră de intrare o reprezintă necesarul mare de capital ce trebuie investit pentru a intra în unele industrii - costul fabricii şi a echipamentelor este aşa de mare încât descurajează noile intrări. De exemplu, industriile oţelului, automobilelor, rafinării petrolului, ţigaretelor sunt caracterizate printr-un necesar foarte mare de capital. De asemenea, în unele industrii, cum ar fi cea a ţigărilor, este nevoie de fonduri substanţiale pentru a promova eventual produsele unei noi firme. Dreptul de proprietate sau controlul unor materii prime de bază pot explica modelul oligopolist al unor industrii - exemplul industriei aluminiului (materia primă este bauxita). În alte industrii cum ar fi chimică, electronică, farmaceutică, patentele servesc drept bariere de intrare. Fenomenul de fuziune a unor firme explică, de asemenea, crearea oligopolurilor. Prin combinarea a două sau mai multe firme care erau concurente, noua firmă ce rezultă va avea o cotă de piaţă mai mare şi va beneficia de economii de scară substanţiale. Fuziunea determină de asemenea putere de piaţă. O firmă care este mai mare, atât în termeni absoluţi cât şi relativi, are o capacitate mai mare de a controla piaţa şi preţul produsului, comparativ cu un competitor mai mic. De asemenea, dimensiunea mare ce rezultă prin fuziune îi dă firmei avantajul de a fi şi „un mare cumpărător" şi poate obţine un preţ mai bun pentru factorii de producţie. O trăsătură de bază a oligopolului este aceea că fiecare firmă trebuie să ţină cont de reacţiile competitorilor (rivalilor) la propriile acţiuni. De exemplu, preşedintele companiei Eastman Kodak nu poate spune ce efect va avea o scădere a preţului asupra profitului, până nu înţelege cum competitorii, în special Fuji Foto Film, vor răspunde unei asemenea acţiuni. Astfel, este limpede că un comportament de tip oligopolist are ceva din caracteristicile jocurilor.