Descartes Opere: 1637: “Discurs asupra metodei” corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este sătul de logica şi de ştiinţa aristotelică. 1641: “Meditaţiile metafizice” în latină; concepţia metafizică a lui Descartes.

Metafizica este cunoştinţa primelor principii. Pentru a clădi o filozofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie să fie absolut certe. Descartes îşi dă perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filozofiei sale va fi de a pune în îndoială toate cunoştinţele pe care le-a primit până acum. Scopul era de a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi tot restul. Descartes va constata, deci, că simţurile îl înşală, va pune în îndoială chiar faptul că are corp. Deşi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă mă gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist. Formula sa va fi “Cogito, ergo sum”. Aceasta înseamnă însă că conştiinţa gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conştiinţa pe care o avem despre lumea exterioară. Credinţa obişnuită că nu cunoaştem nimica mai sigur decât această lume a simţurilor pe care o atingem, a vedem, este astfel răsturnată. Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simţuri cu certitudine. Singura certitudine absolută este a existenţei noastre, noi care gândim şi ne îndoim. Dar aceasta înseamnă că conştiinţa sufletului este mai sigură decât aceea a corpurilor. Substanţa este gândirea, iar substanţa corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes înţelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci şi percepţia, voinţa. În ceea ce priveşte natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultimă analiză de natură geometrică, mecanică. Fenomenele corpurilor sunt provocate de mişcare. Prima lege a naturii este că fiecare corp continuă să rămână în starea în care se află (inerţie) şi că el nu se mişcă decât când este mişcat de un alt corp. Totul se petrece după legi determinate, necesare. Lumea este o mecanică universală. Lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează astfel pentru Descartes două lumi cu totul diferite, două substanţe diferite. Fiinţa umană uneşte şi ea amândouă substanţele prin relaţia care există între suflet şi corp. Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul: “Prin corp înţeleg că tot ce este terminat printr-o figură, ce poate fi cuprins într-un loc sau umple un spaţiu în aşa fel încât să fie exclus orice alt corp care poate fi simţit sau prin atingere, sau prin vedere, sau prin auz, prin gust sau prin miros, care poate fi mişcat în mai multe feluri, nu prin el însuşi într-adevăr, dar printr-un lucru, străin, care-l atinge şi de la care primeşte un şoc. Căci nu credeam că aparţine naturii corpurilor de a avea puterea de a se mişca singure, ca şi aceea de a simţi sau de a gândi…