Protestantismul Denumirea protestantismului își are originea în acțiunea de frondă a unei facțiuni a Adunării Generale din Imperiul Germano-Roman.

În anul 1529Dieta de la Speyer a adoptat o serie de măsuri care discriminau adepții reformei lui Luther, în sensul că dispunea ca statele care au adoptathotărârile de la Worms, să aibă dreptul de a-și menține confesiunea reformată, în timp ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să fie obligate să renunțe la orice formă de înnoire a religiei și să păstreze vechea liturghie catolică. Împotriva acestei hotărâri, Principele Elector Saxon, împreună cu alți cinci principi germani și delegațiile a 14 orașe imperiale au protestat solemn, solicitând convocarea unui Sinod Universal sau German care să dezbată cauza lor în fața unui judecător neutru. Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de „Protestatio”. [modificare]Evoluția termenului „protestantism” Odată cu evoluția istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de protestantism a fost extins la toate acele confesiuni care, într-o formă sau alta, împărtășeau principiile formale și materiale ale reformei lui Luther, adică au acceptat, pe de o parte, teza potrivit căreia unicul fundament al oricărei credințe creștine o reprezintă exclusiv interpretarea Sfintei Scripturi, independent de orice dogmă și autoritate, și, pe de altă parte, susțin teza mântuirii numai prin credință, adică ideea că izvorul mântuirii provine direct de la Dumnezeu, în afara oricărui merit, fără mijlocirea preotului și fără vreo condiționare materială. Unele teze ale protestantismului, în special cea referitoare la împărtășanie și predestinație au stârnit controverse în rândul adepților confesiunii înnoite, care au dus în cele din urmă la scindarea în două confesiuni, și anume: luterană și reformată (calvinistă). Sciziunea a devenit definitivă în urma hotărârilor sinodului de la Dortrecht, și a condus la formarea a două structuri ecleziastice diferite. Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două confesiuni s-au desprins alte grupuri care, în funcție de specificitățile naționale, respectiv de diferitele interpretări ale unor teze, au înființat noi confesiuni. O latură comună a tuturor confesiunilor protestante și neoprotestante constă în negarea și respingerea totală a principiilor teologice și teozofice ale catolicismului. Protestantismul consideră, ca falsă teza infailibilității și caracterul de unic mântuitor al Bisericii Catolice, de asemenea neagă importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al sfinților, infailibilitatea papei și autoritatea supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare jurămintele preoților și călugărilor - în acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al organizațiilor monahale. Protestantismul nu recunoaște sistemul celor șapte sacramente ale confesiunilor catolice și ortodoxe, considerând că există numai două sacramente: Botezul și Împărtășania. Neagă învățăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, al hramurilor și pomenelilor, al absolvirii generale, al meritului faptelor bune. Cele două mari curente ale Protestantismului au cunoscut un singur moment de reunificare în 1817, când în Germania, cele două confesiuni s-au unificat, formând Biserica Luterană Evanghelică de confesiune Augustină din Germania. Cele 5 „sola” protestante sunt:  Sola gratia (mântuirea doar prin har),  Sola fide (mântuirea numai prin credință),  Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),  Solus Christus (numai Cristos),  Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).