Scriitor remarcabil, artist-cetăţean, Alecu Rus-so este o figură luminoasă a timpului său, persona­litatea sa manifestîndu-se multilateral, într-o epocă în care se consolida literatura şi limba românească. Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819, la Chişinău, într-o familie de boieri mijlocii. După cum povesteşte scriitorul însuşi în Amintirile sale, publicate în 1855, copilăria şi-a petrecut-o in satul Străşeni. La vîrsta de 10 ani, după ce învăţase mai intîi cu un dascăl grec, Alecu Russo este trimis la studii în Elveţia, însuşindu-şi temeinic limba franceză şi în parte şi limba germană. Ideile democratice şi liberale, declanşate de revoluţia burgheză franceză din 1830, prind teren în rindurile tineretului studios creînd un climat favorabil orientării revoluţionare ulterioare a lui Alecu Russo. După 6 ani petrecuţi în Elveţia, îndrumat de tatăl său în alegerea unei cariere comerciale, Alecu Russo pleacă la Viena, unde deprinde studiul comerţului (1836). întors în patrie, la Iaşi, Alecu Russo se integrează în rîndul intelectualităţii progresiste, dezaprobînd starea de înapoiere economică si socială a ţării. Aici s-a an­gajat activ, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu si Costache Negri, în iniţierea mişcării culturale ce a precedat anul revoluţionar 1848. Din această perioadă datează si primele scrieri — redactate în limba fran­ceză şi tipărite postum — compuse în spiritul direcţiei naţionale a Daciei literare: legendele Piatra-Teiului şi Stîna corbului, studiul despre Iaşii şi locuitorii lui in 1840 şi Studii naţionale. In 1841 scriitorul funcţionează la Judecătoria din Piatra Neamţ. Destituit în 1844, Alecu Russo revine la Iaşi, atras de atmosfera culturală prerevoluţionară, în care se înregistrează cu entuziasm, în anii următori frecventează moşia Mînjina a familiei Negri - loc de întîlnire a tinerilor scriitori animaţi de idealurile naţional-democratice ale timpului - unde îl cunoaşte pe N.Bălcescu. La începutul anului 1846, Alecu Russo îşi face debutul ca autor dramatic cu piesa Băcălia ambiţioasă, prezentată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Alecu Russo a înţeles importanţa teatrului în viaţa unei naţiuni, ca tribună de răspîndire a ideilor înaintate si a fost gata să ajute prietenii ajunşi în 1840 la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, adică pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri si Costache Negruzzi, contribuind prin comedii la îmbogăţirea repertoriului încă atît de sărac la vremea aceea. Cînd a supă­rat ocîrmuirea prin aluzii destul de transparente puse in gura personajelor din Provincialul la Teatrul Naţional sau Jignicerul Vadră, Alecu Russo a fost trimis în exil la Soveja. Aici a cunoscut una din cele mai autentice regiuni româneşti, cu un folclor deosebit. Din Soveja, Alecu Russo a cules perla între perle a poeziei populare româneşti, Mioriţa, pe care a dat-o prietenului Alecsandri spre înmănunchere, alături de alte juvaieruri folclorice şi spre publicare. Deşi nu se află printre semnatarii proclamaţiei întocmite după întrunirea de la Hotelul Petersburg din Iaşi si lansată la 28 martie 1848, AJecu Russo a participat la mişcarea revoluţionară din Moldova. După evenimentele din 1848, Alecu Russo pleacă la Viena, călătoreşte prin Transilvania, asistă la adunarea populară de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, semnează la Braşov programul revoluţionarilor mol­doveni, iar la Paris se alătură luptei politice a emigraţiei româneşti, con­dusă de N. Bălcescu. în 1850 apare in România viitoare, organul revoluţionarilor români emigraţi, Cintarea României, reprezeritind contribuţia lui Alecu Russo la lupta de eliberare naţională dusă de patrioţii români după înăbuşirea revoluţiei de la 1848. întors în ţara, în Iaşi, in 1851, Alecu Russo funcţionează un timp ca avocat. Participă, în ultimii ani ai vieţii, la lupta pentru Unire, colaborind intens la Zimbrul, România literară, Steaua Dunării ş.a. Viaţa sa agitată, lipsită de mijloace materiale, 1-a împiedicat să se ocupe mult de literatură. Alecu Russo a murit la 5 februarie 1859 la Iaşi, înainte de a-şi fi putut termina operele sale şi de a le tipări într-un volum. Alecu Russo a lăsat o operă relativ restrînsă, o operă puţin cunoscută de contemporani. Ca şi Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo a militat pentru o literatură originală, inspirată de realităţile noastre şi exprimată în limba vie a poporului. El a fost un scriitor real­mente înzestrat şi numai memorialistica sa, spre exemplu, ar justifica deplin locul pe care-1 ocupă in istoria literaturii. Coexistă în scrierile sale memorialistice '(Piatra-Teiului, Iaşii şi locuitorii săi in 1840, Soveja, dar mai cu seamă în Amintirile publicate în România literară in 1855), preţuitorul afectuos al tradiţiilor trecutului şi militantul progresist, aparţinînd generaţiei paşoptiste. Alecu Russo a fost unul dintre pionierii criticii literare române; deşi ne-a lăsat puţine scrieri în acest domeniu. Cea mai importantă, sintetizînd opiniile sale literare, e Critica criticii (1846). Scrierile teoretice ale lui Alecu Russo sintetizează, în spiritul Daciei literare şi al Propăşirii, ideile generaţiei sale despre necesitatea unei literaturi inspirate din realităţile naţionale, despre valoarea estetică şi documentară a folclorului. Alecu Russo s-a făcut cunoscut şi ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist. Dintre scrierile sale, cel mai mare ecou în epocă 1-a avut datorită semnificaţiei sale patriotice şi revoluţionare, poemul în proză Cintarea României. Evocare a istoriei patriei, poemul afirmă ideea demnităţii naţionale, protestează violent împotriva asupririi feudale, şi a trădării boiereşti, subliniază in­evitabilitatea victoriei finale a forţelor progresiste. Om de cultură şi prin­cipii progresiste Alecu Russo şi-a manifestai în toată opera convingerea că literatura şi artele în general sînt un mijloc de educaţie cetăţenească. Alecu Russo a fost una dintre acele personalităţi scriitoriceşti, numeroase în istoria noastră, care, prin viaţa lor plină de abnegaţie, au împlinit misiunea unui ceas istoric greu, de începuturi şi răspunderi. De aceea, el rămîne în istoria literaturii şi culturii noastre printre cei care, cu adîncă încredere în destinul istoric al ţării şi poporului lor, şi-au făcut pe deplin datoria.